O istorie a protecţiilor mobile: apariţia nucilor

nuci Spuds

Cu peste jumătate de deceniu în urmă, Marian Anghel a publicat un interesant articol despre istoria protecţiilor mobile, pasive (nucile) şi active (friendurile).

Preluăm aici prima parte a acestei istorii interesante privind evoluţia protecţiilor mobile, cu promisiunea că vom reveni şi cu partea a doua.

NU ESTE NEAPĂRAT NEVOIE…

Alpiniştii britanici au demonstrat, de-a lungul timpului, că nu este neapărat necesar să fii înconjurat de munţi, pentru a practica alpinismului…

Ei au urcat în premieră vârfuri importante din Alpi, Caucaz, Anzi, ei au înfiinţat primul club alpin din lume (Alpine Club, 1857), ei au deschis primele trasee de alpinism tehnic (A.F. Mummery, Grepon – Alpi, 1881), ei au făcut primele expediţii la altitudine…

Tot alpiniştii britanici au arătat că poţi să te caţări şi în afara muntelui şi alpinismului (mountain-eering), urcând micii pereţi de stâncă din insulele britanice ce seamănă aşa mult cu Măcinul dobrogean, făcând parte de altfel, chiar din acelaşi lanţ geologic.

Paul Preuss, unul din pionierii căţărării “by fair means”

Aşa a apărut la ei termenul de „climbing” total separat de „alpinism”, o chestie unică şi ciudată la momentul respectiv: începutul secolului XX.

Abia după aproape 70 de ani, în alte ţări s-a dezvoltat căţărarea în afara muntelui, separată de alpinism, activitate numită în România „escaladă” (prin preluare directă din similarul cuvânt franţuzesc).

Tot britanicii au fost cei care, începând cu anii `20-`30, au continuat filosofia lui Paul Preuss, de căţărare fără pitoane, „by fair means”… folosind pentru protecţie împotriva căderii, pietricele înţepenite în fisuri.

Căţărătorii britanici au evitat utilizarea pitoanelor nu din motive ecologice, cum este cazul astăzi, peste tot în lume, dar din motive pur etice, fiind considerat total înjositor să baţi pitoane. Astfel, de comun acord, comunitatea căţărătorilor britanici a decis să interzică utilizarea lor pentru a urca micii pereţi din insule.

EPOCA DE PIATRĂ

Una din primele ascensiuni cu pietre pe post de protecţii, a fost pe traseul „Piggot`s Climb” (Ţara Galilor), realizată de Morley Wood în 1926!

Foarte multe trasee deschise în acei ani, mai ales în anii `40 – `50, au fost urcate în acest mod, de-a lungul liniilor naturale (fisuri, hornuri), folosind exclusiv protecţii naturale: pietricele înţepenite, bucle de coardă pe după ţancuri, clepsidre.

În Anglia, la baza traseelor, era un lucru obişnuit ca cei care se căţărau să-şi umple buzunarul cu numeroase pietricele, de dimensiuni şi forme variate.

În 1954, britanicii Joe Brown şi Don Whillans au folosit astfel de pietricele în ascensiunea feţei vestice din Aiguille de Blaitiere (Chamonix, Alpi). Echipa franceză care a repetat traseul, imediat după premieră, au declarat că englezii erau nişte căţărători mutanţi. Nu ştiau tehnica cu pietricele!

Pentru a se prinde de pietricele înţepenite, britanicii foloseau cordelină de 5-7-10mm pe care, pentru a o face rigidă, o fiebeau în sirop de zahăr!

EPOCA DE FIER

La mijlocul anilor `50, pietricele au fost înlocuite cu piuliţe metalice, Jack Soper fiind unul din „responsabilii” acestei evoluţii. Este greu de spus exact cine a venit cu ideea, pentru că ele au început să fie utilizate aproape simultat, în mai multe zone din Anglia.

Modul de utilizate a piuliţelor era acelaşi, ca şi în cazul pietricelelor, evoluţia constând în bucla de cordelină deja introdusă prin piuliţă, astfel fiind mai uşor de transportat.

În drum spre peretele Cloggy (Clogwyn dur Arddu, Ţara Galilor), Jack Soper şi Dave Gregory adunau piuliţe vechi, de pe calea ferată ce leagă Snowdon cu Llanberis. Chiar exista o superstiţie atunci, ca dacă vor găsi măcar o piuliţă, atunci vor avea success în ascensiunile din acea zi!

PRIMA NUCĂ METALICĂ

Nucile MOAC şi Acorn

În 1961, un inginer mecanic din Sheffield, John Brailsford, a creat prima nucă, botezată „Acorn”, dintr-un aliaj de aluminiu. Ea a început să fie scoasă pe piaţă de către Roger Turner Mountain Shop, în Nottingham.

Cum multe trasee dificile erau abordate prin tehnica bavarezei sau a cheilor de mână, era nevoie de protecţii mai mari, pentru fisuri mai largi. Tot John Brailsford a fost cel care a făcut primele nuci din lemn de balsa (o specia din America de Sud) de formă tronconică.

Realizată apoi din aluminiu, a apărut nuca MOAC, folosită de nume mari din alpinismul britanic. Pentru ancorare, era folosită o buclă de coardă de 9mm diametru, ceva mai groasă şi mai rezistentă la tăiere.

Charles Curtis este printre primii care a construit nucile pe cablu metalic, inspirându-se din scările speologice folosite de cei din clubul universităţii din Sheffield. Primele prototipuri au fost un eşec, o nucă cedând în timpul repetării traseului „Vector” din Tremadog. Jack Soper a căzut într-o bavareză finală, cablul nucii explodând la şoc. Problema care era cu îmbinarea cablului a fost rezolvată ulterior.

În anii `60 au apărut mai multe modele de nuci, precum „Spud” (produse de John Earnshaw), „Murphys” (Terreence Murphy), „Crackers” (Trevor Peck), Troll (Tony Howard).

INDUSTRIALIZAREA NUCILOR

În 1966, într-un fost cinematograf, a luat fiinţă firma „Clogg” – proprietari Denny Moorhause şi Shirley Smith. O zi bună de muncă la Clogg era considerată, pe atunci, ziua în care se produceau 24 de nuci!

La finalul lui 1966, Denny Moorhouse a realilzat primele nuci hexagonale, model ce a inspirat ulterior multe altele. Numărul 6 era botezat „Jumbo” iar numărul 7 „Mammoth”.

În scurt timp, Clogg a devenit sinonim cu termenul „nuci”, la nivel mondial, reuşind ca până la începutul anilor `70 să producă o gamă variată de nuci pasive, pentru fisuri diverse.

NUCILE ÎN SUA

În Statele Unite, printre primii care a introdus şi promovat nucile a fost Royal Robbins. Înarmat cu un set de nuci cumpărate în 1966 din Marea Britanie, de la magazinul lui Joe Brown (Llamberis), împreună cu soţia lui a reuşit să urce doar cu nuci, în premieră, traseele „Boulderfield” şi „Nutcracker”.

Yvon Chouniard în zilele noastre

De asemenea, un rol important l-au avut şi cele câteva articole publicate de Robbins precum „Nuts to you” (1967 – Summit) sau „Preserving the cracks” (1972 – American Alpine Journal). Baterea şi scoaterea repetată a pitoanelor distrugeau în mod ireversibil fisurile, aşa că utilizarea nucilor erau cea mai bună variantă!

Doug Robbinson a tratat acest subiect în catalogul firmei „Chouinard” din 1972, într-un articol intitulat „The whole art of protection”. Yvon Chouinard a fost cel mai mare producător de pene în SUA, la vremea respectivă şi tot el este cel care a realizat a doua ascensiune a lui „Nutcracker” împreună cu… Royal Robbins.

În 1971, Chouinard a scos pe piaţă primele nuci hexagonale regulate, inventate de el şi Tom Frost. Faţă de modelul britanic, nucile americane erau mult mai evoluate, dar nu permiteau montarea decât în 3 poziţii.

Chouinard continuă să scoată noi tipuri de nuci pe piaţă: „Stoppers” (1972), excentricele „Polycentric” (1974) – ce permiteau montarea în 4 poziţii, „Tube” şi „Crack’n-Ups” (1975), reuşind să creeze un adevărat arsenal de echipament pentru noua tehnică „curată” de căţărare.

De-a lungul timpului, în Statele Unite apar mai multe tipuri de nuci şi dispozitive de protecţie sau înaintare, multe supravieţuind până azi: „Cooperhead” (1968), „Foxhead” (1970), „Arrowhead” (1974) – realizate de Bill Forrest, „Tricam” (1973, Greg Lowe).

REVOLUŢIA NUCILOR TRAPEZOIDALE

În Anglia de la finalul anilor `70, Mark Vallance – proprietarul de la recent înfiinţata Wild Country, îmbunătăţeşte în mod radical nucile trapezoidale clasice, producând primele nuci curbate ce permitea fixarea lor în fisură, în trei puncte distincte.

Aşa a apărut pe piaţă setul de nuci „Rocks” produs până azi de firma Wild Country, care sunt disponibile şi în România, pe lângă cele micro şi excentrice.

De-a lungul timpului, nucile au evoluat considerabil, de la simple pietricele şi piuliţe, până la nucile curbate cu cablu metalic sau „nucile active” (ballnuts, friendurile  şi nu numai) cele din urmă fiind scoase pe piaţă tot de Wild Country. Şi o dată cu acestea, a evoluat şi etica „clean climbing” în căţărarea mondială.

Final de curs. Stagiu de big wall. Buila 2002

Astăzi, utilizarea protecţiilor mobile nu mai este un lucru ce ţine exclusiv de etica şi stil, cât mai ales de protecţia mediului şi a pereţilor de stâncă epuizabili, locul de joacă al căţărătorilor.

În România, protecţiile mobile au fost folosite doar sporadic, de o mână de alpinişti şi căţărători mai conectaţi în vreun fel, la tendinţele din occident, în anii `80 – `90.

Primul stagiu de pregătire tehnică şi etică în „clean climbing” şi big wall, a avut loc abia la începutul anilor 2000 (Buila Vânturariţa, 2002), fiind organizat de alpinistul francez de origine română Leslie Fucsko.

Prima zonă din ţară în care s-a promovat în mod constant căţărarea cu protecţii mobile (stilul tradiţional britanic, mai pe scurt “trad”) existând chiar un Cod Etic în acest sens (din 2002!), a fost şi cea mai nouă zonă de căţărare din ţară, dezvoltată la mijlocul/finalul anilor 90: munţii Măcin (granit) şi cheile Dobrogei (calcar).

Astăzi, numărul pasionaţilor români de stilul “trad” de căţărare este în creştere naturală, deşi încă departe de nivelul din alte ţări.

BIBLIOGRAFIE

BCM – The first 50 years

un articol de Stéphane Pennequin